Sambata, 30 aprilie. Leneveala.

 Azi am descoperit televizorul. Si nu oricare ci acela mare, care pe deasupra mai sta si aproape pe podea.
Dundi dormea pe salteluta lui, la vreun metru distanta de TV. Cand i-am dat drumul si a facut clicul specific, Dundi a sarit imediat in sus, incercand sa identifice sursa. Apoi au inceput sa se auda voci. Dundi s-a apropiat incet de televizor, lipindu-si boticul de zona cu difuzorul. Lipitul boticului de ecran nu a fost o idee chiar asa buna. Desi boticul lui nu e chiar asa de umed (ci chiar prea uscat pentru un catel sanatos, zic eu) a sarit ca ars inapoi. Eu il avertizasem, dar nu a vrut sa ma creada...  A ramas sezand pe salteluta, ascultand o vreme foarte atent si indignat, dupa care probabil s-a plictisit sau a vazut ca nu se intampla nimic spectaculos si a adormit din nou.
O alta noutate pe ziua de azi a fost ca am iesit de dimineata cu taticul la plimbare, Si chiar o plimbare mai lunga decat de obicei. Insa taticul l-a laudat - avem un catel cuminte si ascultator! Ma bucur ca a fost multumit de el, pentru ca dimineata nu era chiar foarte fericit cu "prestatia" lui de peste noapte... Dundi a fost destul de nelinistit, de pe la 2-3 noaptea a inceput sa se plimbe prin casa. Eu dupa el, cand il mai auzeam, de teama sa nu faca vreo prostie. Din fericire nu a facut, eu intr-o vreme am adormit, altii insa l-au mai auzit haladuind prin casa. Imi pare tare rau, ieri noapte a fost atat de linistit! Oricum, si-a scos parleala azi. A lenevit toata ziua pe covorasul lui, sigur si-a facut portia de somn. Lenesul nici macar nu a catadicsit sa se ridice cand il chemam!
Tot azi am facut cunostinta si cu asa numitele Denta Sticks. Teoretic ar trebui doar roase, ajuta la pastrarea sanatatii danturii. I-am oferit un bat din ala, dar nu l-a vrut. Silva, geloasa, a venit la noi si l-a vrut ea. Trebuie sa mentionez aici ca de multi ani Silvei i se tot ofera astfel de produse (mai ales ca ea are tartru) si le-a refuzat constant. Culmea! Acum cand a vazut ca i s-a oferit lui Dundi, a vrut si ea imediat! In nici doua minute jumatate din bat disparuse in burta Silvei. I l-am luat, fiind destul de mare pentru ea si am mai incercat o data si la Dundi care, culmea!, acum l-a vrut si el. I s-o fi facut pofta de la Silva. Doi ametiti :-).
Ce-am mai facut bine azi? Am incercat un loc nou pentru trebusoare care ne-a placut foarte mult.
Ce-am mai facut rau azi? Nu stim sa ne temperam cand ne bucuram. - Adesea cand intru in casa sau cand o chem pe Silva la mine vine si el alergand. Insa nevazand, el... cu boticul tot inainte. Si cu viteza, si cu 14 kg. Asa ca daca se intampla sa fie Silva cea fragila in drum, intra direct in ea. Dundi da si foarte mult din coada, si nu are o coada tocmai subtire. Asa ca in seara asta intr-un acces de bucurie, cand s-a intamplat sa fie Silva in spatele lui, i-a tras o coada peste ochi! Saraca Silva a fost putin dezorientata, apoi si-a luat codita ei intre picioare si a plecat de acolo. Nici nu-i de mirare ca se uita uneori cam urat la azilantul nostru!

Vineri, 29 aprilie. O saptamana.

Astazi s-a implinit exact o saptamana de cand l-am gasit pe Dundi pe strada, murdar si speriat. O saptamana de cand i-am dat de mancare si a ramas plangand la poarta mea. Dundi doarme acum linistit pe covoras, cand aude ceva isi ridica lenes o ureche, iar din cand in cand da din labute, de parca ar visa ca alearga. Pare atat de linistit!
Azi a invatat care e povestea cu patul. A invatat ca este ceva pe care te poti urca, deloc dificil, si care este chiar moale si comod! Pentru ca lasa atat de mult par si mai ales pentru ca patul inca este regatul Silvei, l-am rugat sa coboare, ceea ce si facut, dar cu o urma de repros pe botic. Deocamdata trebuie sa se multumeasca cu multele saltele, pernite si covorase din casa, pe care se poate intinde oricand. Inca nu a atentat la patutul Silvei, dar probabil urmeaza. Si daca azi s-a dat jos din pat, nu inseamna ca alta data nu il pot gasi din nou cocotat acolo.
Tot azi am observat ca putem fi si mai obraznici daca vrem. Am invatat ca putem sa dam cu labuta daca nu avem chef sa imbracam hamul, si am si invatat sa o intampinam pe mami ridicandu-ne in doua labute. Asa ne putem imbratisa mai bine. :-)
Azi a fost si ziua unei victorii. Greu si cu multe rugaminti Dundi a reusit sa coboare si sa urce (aproape) singur scarile. Este extrem de nesigur si speriat, trebuie intai sa pipaie sa vada unde se termina o scara, unde incepe alta, unde sa puna labuta. Dar cumva am reusit. O sa continuam antrenamentele si maine, cu laude si bunataturi. Recunosc, o fac si pentru mine. 14 kg nu sunt tocmai usoare. Inca nu mi-a trecut febra musculara...
Ziua insa nu a trecut fara incidente. Putin nu am fost atenta si nu m-am uitat pe unde merge pe strada, desi era o zona pe care credeam ca o cunoaste deja, si a si intrat in plin intr-un tablou de gaze (cred) situat la inaltimea lui. Poate ma uraste cateodata ca il trag de lesa, dar e mai bine decat sa se loveasca de lucrurile de pe strada sau sa cada de pe cate o bordura mai inalta... Trebuie sa fie tare greu sa nu vezi...
Printesa si vagabondul s-au inteles astazi mai bine. Cat timp am dat cu aspiratorul au facut o plimbare pe balcon, s-au mirosit si tolerat reciproc si au latrat impreuna la cateii de pe strada. Dundi bea din apa Silvei, iar Silva ii curata castronasul de mancare pentru ca el lasa mai mereu cateva firimituri. In rest se bucura amandoi cand vin acasa si se inghesuie la mangaieri, aproape ca dau unul peste altul si nici unul nu s-ar da in laturi.
Azi nu s-a mai vorbit despre plecarea lui. Foarte bine. Nu imi place sa aud asta. M-am obisnuit foarte mult cu prezenta lui, si desi e cu noi doar de trei zile, mi se pare ca ceva ar lipsi daca ar pleca. Plus ca plimbarile cu el sunt mult mai lungi decat cu Silva, insa si curatarea lui in zilele ploioase mult mai dificila...
Sper sa se fi obisnuit cu lesa, intr-un mod ciudata chiar imi pasa cum se simte, daca e confortabil, daca ii place la noi... Tresar cand il aud maraind in somn sau cand tuseste de parca nu ar putea respira cum trebuie, merg la el sa il mangai si sa i imbratisez, dar mai ales sa ma aigur ca totul este bine. Lenesul! In seara asta nici nu a binevoit sa se mai ridice cand am mers la el, doar s-a uitat la mine cu o figura adormita!
Mai urmeaza plimbarea de seara... romantica... prin ploaie... :-( Uraste sa ii fie spalate labutele cand ne intoarcem dupa o astfel de escapada. Ultima data a incercat disperat sa sara din cada. Va trebui in seara asta s aincercam altceva, nu vreau sa ma urasca doar pentru ca il impiedic sa imi murdareasca locuinta. Parca mi-e si mila sa il trezesc ca sa il scot afara. Doarme asa de linsitit! O sa astept sa se trezeasca singur, sa se intinda cat e de lung, sa caste... :-)
Azi am avut si prima noastra cearta... In timpul plimbarii de seara Dundi a descoperit pe jos un sandvis stricat. Desi isi mancase si a doua portie de papica pe ziua de azi, probabil ca si-a dorit foarte mult sa se infrupte si din sandvisul ala, pentru ca a uitat si de trebusoare, si de tot. Nu a mai fost chip sa ma inteleg cu el. Tragea de lesa cu toata puterea in directia mancarii si nu vroia sa ma asculte deloc. I-am explicat frumos ca nu e bun, ca e stricat (de fapt m-am gandit ca e un sandvis dupa staniol, pentru ca nu era de recunoscut ce era inauntru, in afara de melcii care il invadasera...), si ca poate primi acasa tot ce vrea. El nu si nu. L-am dus in brate ceva mai departe, pentru ca nu vroia sa ma urmeze, insa el tot inapoi vroia. Am avut rabdare cu el mai mult de jumatate de ora, cu rugaminti si explicatii, dar nu vroia sa asculte nimic. Si uitase de tot si faptul ca are ceva de facut afara, iar mie mi-era teama sa nu faca noaptea in casa. Pana la urma ne-am certat putin, l-am carata acasa, in parte tras, in parte carat in brate, si chiar a facut pe suparatul toata seara. Insa, sa recunoastem, a fost suficient de dragut sa urce scarile pe jos, macar pe scari in sus sa nu trebuiasca sa il car. I-am mai explicat acasa ca nu era bine pentru el, insa tot nu cred ca i-a trecut supararea. O sa vedem cum o sa fie maine.

Joi, 28 aprilie. Basmul continua.

Dundi este fascinat de imprimanta si ii este frica de aspirator. Acestea au fost descoperirile zilei de azi. De cate ori am avut ceva de printat si imprimanta a inceput sa faca zgomotele specifice, Dundi era imediat acolo, ascultandu-le foarte atent si interesat. In schimb... aspiratorul... alta poveste. Eu ma consider o presoana curata, nu neaparat maniacala in aceasta privinta, in schimb de cand e Dundi la noi trebuie sa aspir in fiecare zi, cu foarte multa atentie - baiatul asta lasa extrem de mult par, peste tot. Asa ca Dundi a fost nevoit sa faca cunostinta cu aspiratorul... Cum usa la balcon era deschisa, Dundi a fugit in cel mai indepartat colt posibil. Dupa o vreme a venit timid pana la usa balconului, s-a asezat, si se uita sperios si intrebator inantru.Imi pare rau Dundi, dar va trebui sa suporti asta zilnic. Sau va trebui sa caut eu un aspirator mai silentios.
Noaptea Dundi a fost mai linistit, a dormit tot timpul fara sa mai aiba chef de plimbari. Dimineata am mai motait impreuna, mangaindu-l - mi s-a parut a fi recunoscator pentru asta. Plimbarea de dimineata a decurs din nou foarte bine, si ma bucur mult pentru asta, in schimb dupa ce ne-am intors Dundi iar a vomitat... Sper ca nu o sa isi faca un obicie din asta si mai mult, sper ca nu e bolnav. Dar pentru ca a eliminat bucati din osul de ieri, am zis ca poate asta e cauza si poate nu o sa se mai repete. A primit mancare, si ziua a continuat cu motaieli si mangaieri. A si ramas cateva ore singur cu Silva si a fost foarte bine. Am avut ceva emotii, insa fiecare a dormit pe pernita lui si nu au fost incidente. Silva incepe sa il tolereze, si-a facut curaj sa treaca pe langa el, nu se mai uita chiar asa de urat la el si se inghesuie impreuna cu el la mangaieri. Poate o sa il accepte pana la urma.
Se pare ca Dundi incepe sa se obisnuiasca aici. A pus stapanire pe una dintre paturile Silvei, mai bea apa si din castronasul ei... va trebui sa vedem cum rezolvam asta. E mereu la fel de dornic de mangaieri. Cand ma asez langa el se urca cu totul pe mine, iar cand incerc sa plec nu ma lasa. Pur si simplu nu ma lasa. Spre seara a devenit chiar obraznicut. A dat si cu labuta si a facut nazuri cand i-am pus hamul. Hmmm... poate trebuie aplicata putina educatie aici...

Miercuri, 27 aprilie. Acasa.

Dundi s-a trezit cu noaptea in cap si a inceput sa planga. Am crezut ca vrea pe balcon, ii placea sa se plimbe pe balcon, observasem asta de ieri. M-am sculat si i-am deschis usa, dar nu cred ca asta vroia de fapt. Ne-am intors in dormitor, i-am asezat o perna langa pat si am adormit mangaindu-l. De cate ori ma trezeam si il mai mangaiam isi ridica imediat capul si privea intrebator spre mine.
Dimineata a venit din nou vremea lesei. A fost mai usor decat ieri, Dundi s-a comportat exemplar. A facut tot ce trebuie sa faca un catel cuminte si bineinteles ca pe scari a fost carat din nou in brate. Deja am facut febra musculara...
Apoi a trebuit sa plec pentru vreo trei ore. M-am gandit mult la el si de-abia asteptam sa ma intorc acasa, sa il vad, sa il iau in brate. Stiam deja de dimineata cum are loc o revedere, pentru ca dupa o vreme se dusese in sufragerie si adormise acolo. Cand m-am trezit si m-am dus la el, cum i-am dat Buna dimineata a si sarit in sus, a inceput sa dea tare tare dincoada si numai cat nu a fugit spre mine. M-am lasat in genunchi, la el, si numai cat nu s-a urcat cu totul pe mine, dand din coada foarte bucuros si parca rugandu-se sa fie mangaiat, cuibarindu-si boticul pe unde apuca, doar sa fie cat mai aproape.
Asa a fost si cand m-am intors acasa. Cu o mica exceptie. In mijlocul sufrageriei fusese uitat un scaun, in alta pozitie decat de obicei, asa ca in bucuria lui si nevazandu-l, a intrat in plin in el. Dragul de Dundi... Dar cata mangaiala si cata joaca apoi!
Apoi au urmat problemele cu Silva. O labuta umflata, i-a curs sange din nas, toata dupa masa petrecuta la veterinar... Oare e din cauza stresului? Oare e suparata ca e Dundi la noi? Silva e o scumpa, dar de la ea te poti astepta oricand la reactii de genul asta. In final a primit medicamente si verdictul a fost ca nu este obligatoriu sa fie din cauza lui Dundi... Dar oare o sa vrea "taticul" sa il mai tolereze pe Dundi atata vreme cat exista si cel mai mic pericol ca Silva sa sufere? Bineinteles ca s-a vorbit despre gasirea unui stapan pentru el...
Am fost foarte trista toata ziua. Nu as vrea ca Dundi sa plece. Mi-e prea drag.
Acasa... nebunia revederii, ca de obicei. Mutasem scaunul, asa ca nu au mai existat incidente. Am tratat-o si pe Silva, m-am jucat si cu ea, am rugat-o frumos sa il accepte pe Dundi, i-am explicat cat este de important pentru mine. A facut pe suparata toata ziua, insa pe seara incepuse sa il miroasa putin... sa vada cine e...
Plimbarea de dupa masa a fost dificila. Era frumos la soare, asa ca am lungit-o, intrand si pe teritoriul unor maidanezi. Daca pe Silva o suportau, nu la fel au stat lucrurile si cu Dundi. Unul a inceput sa il latre destul de agresiv, aproape  ca a si dat sa muste. Dundi a dat sa muste inapoi, dar imediat a batut in retragere. S-a lipit literalmente de roata unei masini si tremura de frica, de abia am reusit sa il dezlipesc de acolo ca sa il iau in brate. Offf...
Insa acasa a descoperit un os uitat de Silva (pentru ea nu mai era bun) si s-a asezat pe devorat. Pentru el era suficient de interesant. Nu s-a lasat pana nu l-a terminat. Era atat de scump cu osul lui intre labute, muncind la el!
Abia dupa ce osul a fost gata a urmat partida de mangaieli si dragalasenii. Balconul nu a mai fost azi atat de interesant, in schimb ne-am gasit locul preferat. Exact in usa dintre camere, ca sa nu poata trece nimeni dintr-o parte in alta fara stirea lui... :-)
Seara. De ce plange Dundi? I-o fi foame? Exact! Dupa ce a mai primit o portie de mancarica a fost totul bine. Si iar au urmat mangaielile si imbratisarile. E un lipicios!
Plimbarea de seara - iar fara probleme. Nu imi vine sa cred cat de repede a invatat sa umble in lesa si sa nu faca in casa! Inca e tare sperios, si cum nu vede, se loveste cu nasucul de toate lucrurile de pe strada, daca nu sunt atenta si nu il feresc la timp. Cateodata ma pufneste rasul, insa imi pare tare rau de el. O sa mergem in curand la oftalmologie la control, sa vedem daca se pote face ceva.
Si s-a facut tarziu. Noapte buna, draga Dundi!

Marti, 26 aprilie. Ziua cea mare.

Am asteptat cu nerabdare sa se faca ora amiezii, sa pot merge sa il iau pe Dundi. Nu stiam la ce sa ma astept, nu stiam cum va fi primit acasa. Nu atat de "stapanul casei", care se obisnuise cu ideea ca vom avea, temporar, un catel in grija, cat mai ales de Silva. O catelusa minunata, dar extrem de sensibila in ceea ce priveste orice schimbari, cu atat mai mult in ceea ce privea un nou venit pe teritoriul ei.
Dimineata am consacrat-o cumparaturilor. Dundi a primit castronase noi, numai pentru el, am cautat si o paturica sau o perna pe masura lui, dar din pacate nu am gasit. A primit si mancarica numai pentru el, chiar si sampon pentru baita ce avea sa urmeze... probabil o aventura, cine putea sa stie cum va reactiona la baita?
Am ajuns in sfarsit la cabinet. Se stia deja de ce, si in scurta vreme a fost adus si Dundi. Am stabilit ultimele detalii ale tratamentului cu doctorita minunata care s-a ocupat de el, apoi a trebuit sa stea cuminte la masurat, pentru o zgarda. S-a ales cu un ham, mai comod decat o zgarda obisnuita. A fost dus in curte.... si am ramas amandoi.
Neobisnuit cu lesa, nu l-am putut urni la inceput din loc. Asa ca Dundi a fost purtat in brate pana la masina. S-a lasat ridicat, s-a lasat carat fara cea mai mica impotrivire. Cine stie, poate i-a si placut. :-)
Urmatoarea aventura... in masina. Nu vroia sa stea pe podea in fata scaunului. Nu vroia sa stea pe scaun. Era nelinistit si incerca mereu sa ajunga la mine in brate, ceea ce a si reusit. Trebuie sa recunosc ca mi-a fost putin teama in momentul in care eram prinsa intre scaun si capul acela de catel cu gura deschisa si coltii mari la un centimetru de nasul meu... Pana la urma, dupa multa chinuiala Dundi a ajuns pe bancheta din spate, apoi tot pe podea, dar in spate. I-am dat drumul la clima, sa nu-i fie cald, si cumva am ajuns acasa, desi in apropiere de casa mai mult era in fata decat in spate, calare pe mine. La final iar aproape ca era in bratele mele, nici macar nu am mai putut parca asa cum trebuia din cauza lui. Devenise nelinistit si am iesit repede din masina. Avea si el o problema.... Desi i-a luat mult sa ii gaseasca un locusor sa o rezolve.
In brate pe scari... 14 kg... noroc ca e doar un etaj, si... acasa! Silva l-a latrat, l-a marait si s-a uitat urat la el. Ce sa faca mai mult? A facut pe suparata, dar Dundi trebuia sa ramana la noi. Trebuia.
A inceput prin a inspecta locul. Nevazand aproape nimic, s-a lovit cu nasucul de toate cele de prin casa. Apoi a descoperit balconul, unde si-a terminat trebusoarele... Hmmm.... Nu ar fi bine sa devina un obicei asta. Era vital sa se comporte bine, ca sa poata ramane la noi cat mai mult posibil. Pana a ajuns si "taticul" acasa, terminase, eu curatasem, si credeam ca totul va fi in regula. Nicidecum. El mai avea inca din trebusoara lui (ori mancase prea mult, ori nu o mai rezolvase de mult), apoi... alta boacana... A vomitat. Si nu putin. Din fericire tot pe balcon. Deja imi era teama ca nu o sa iasa bine. Totul a fost curatat, el s-a linistit putin, apoi a urmat dusul. Bineinteles ca nu i-a placut si de-abia am reusit in doi sa il spalam, dar trebuie sa recunosc ca nu a dat sa muste, nu a fost agresiv. Doar nu ii era pe plac activitatea. Insa dupa 15 minute era un catel ca nou. De atunci se scutura intr-una, desi i-am explicat ca l-am uscat suficient de bine.
Nu a mai primit de mancare dupa incidentul de pe balcon, iar seara am iesit afara. A fost greu, nu stia sa mearga in lesa, jumatate din drum l-am dus in brate, dar a rezolvat ce a a vut de rezolvat si nu a facut nimic in casa. A fost foarte linistit, si-a cautat un loc unde sa se aseze si a motait, poate bucuros ca si-a gasit un locusor. Dragul de el...
In casa se vorbeste despre necesitatea urgenta a gasirii unui camin permanent pentru el. Eu insa imi doresc cu totul altceva.

Duminica, 24 aprilie. Revederea.

Duminica a fost o zi superba. Afara era soare si cald. Eu eram in casa. Eram singura si ma simteam singura. M-am gandit la Dundi. M-am gandit ca nu este prea vesel sa trebuiasca sa stai intr-o cusca, intr-o camera in care mai sunt si alti caini in custi, cand ai putea sa stai in curte la soare...
Asa ca am mers la el in vizita, la Ortovet, cu gandul sa il scot putin in curte, la soare, sa se bucure si el de ziua aceea minunata. M-am bucurat tare mult sa vad ca e ingrijit bine si ca arata mai bine decat in urma cu doua zile. Lumea de acolo il indragise...cum sa nu il indragesti de altfel? Am stat vreo ora si jumatate inpreuna la soare. Ne-am cunoscut mai bine, l-am mangaiat, l-am periat. Era inca dezorientat, trist, dar nu mai parea chiar asa de speriat.
Nu stiu daca vizita aceea i-a facut lui mai mult bine sau mie... Cert este ca eu m-am simtit... da, pot sa spun fericita... Nu stiu chiar sigur ce inseamna sa fii fericit, ca nu am mai avut de multa vreme un astfel de sentiment, dar cred ca asta am simtit eu atunci, in prezenta lui. M-am tot gandit cum a ajuns la mine la poarta, cum de nu a vazut nimeni cum a ajuns acolo sau cine l-a adus, pur si simplu a aparut din senin la mine la poarta... Poate m-a asteptat, cine stie? Poate a simtit ca acolo o sa il ajute cineva...De multe ori m-am gandit ce s-ar fi putut intampla cu el... Poate nu gasea de mancare, il alungau cainii din zona, il calca o masina... Mai bine nu ma mai gandesc...
Am plecat dupa o vreme, si ajunsa acasa am batut aproape la fiecare poarta de pe strazile apropiate, cu poza lui, intreband daca nu il cunoaste cineva, daca nu l-a mai vazut cineva, daca nu au auzit de cineva spunand ca a pierdut un caine. Nici o urma de stapan. Insa parerea aproape unanima a fost ca nu s-a pierdut, ci ca a fost abandonat intntionat, suficint de departe de casa incat sa nu mai poate ajunge. Si nu, nimeni nu mai avea nevoie de inca un caine, nimeni nu vroia sa se lege la cap cu un caine, mai ales un caine aproape orb...
Ar fi trebuit sa ii gasesc o casuta temporara lui Dundi, in doua zile era externat... Am postat cateva anunturi fara prea mare tragere de inima, si nu pe toate site-urile unde am fost sfatuita. Imi doream sa nu il mai dau, sa ramana la mine...

Vineri, 22 aprilie. Intalnirea.

 Pe Dundi l-am vazut pentru prima data in fata blocului. Incovrigat intre doua masini, lipit de bordura, murdar si trist. I-am adus putina mancare pe care initial a ezitat sa o ia, dar pe care apoi a terminat-o chiar foarte repede. Asa ca i-am mai adus.

A trebuit sa plec, cu sufletul greu si tot gandindu-ma la el. La cateva ore, cand m-am intors, nu mai era acolo. L-am gasit la cateva masini distanta, la fel de incovrigat, la fel de lipit de bordura, la fel de trist. L-am chemat si a venit dupa mine. Foarte nesigur, foarte dezorientat, dar m-a urmat din nou pana in fata portii. I-am mai adus ceva de mancare, pe care a hapait-o la fel de repede. Nu puteam ramane toata ziua cu el - am vrut sa merg acasa. Am inchis poarta in urma mea, insa el a ramas in fata portii, plangand. Plangea. Ca un om. Am coborat din nou cu mancare. Iar am plecat. Iar a plans. Am repetat asta de trei ori, pana nu am mai putut. Mi se rupea sufletul. Am coborat la el, am incercat sa il prindem, insa nu a fost usor. Ne era teama sa nu il speriem, ne era teama sa nu ne muste... Era totusi un caine necunoscut si avea colti sanatosi. I-am dat apa. A baut de parca nu mai bause de foarte multa vreme. A fost momentul in care am observat ca Dundi... nu vede... Am cumparat o botnita, am incercat sa i-o punem, pana la urma am putut si cu greu am reusit sa il urcam si in masina si sa il ducem la veterinar. In masina si-a dat jos botnita, insa a stat cuminte tot drumul. Mi-a fost putin teama, recunosc, aveam si maini si picioare si alte parti ale corpului in imediata apropiere a coltilor lui, dar Dundi a ramas cuminte. Doar putin nelinistit. La veterinar s-a comportat exemplar. A suportat cu stoicism consultatia, prelevarea de sange, injectia, deparazitarea...
Nu aveam ce face cu el, asa ca pana la urma am reusit sa il conving pe veterinar (nici acum nu stiu cum, dar am fost foarte fericita ca a acceptat) sa il cazeze la cabinet pana marti. Nu stiam ce o sa fac cu el marti, urma sa vad, dar era important sa fie in siguranta. Si sub supraveghere medicala, pentru ca parea a fi racit. Stranuta si ii curgea nasul... ca unui om. Asa ca a si primit antibiotice, ca un om... Si a ramas acolo. Iar eu am ramas cu gandul la el...

Cine este Dundi?

Dundi este un personaj al unei carti pe care am citit-o in copilarie. Cartea se numea "De ce plange mama", si era scrisa de un anume Ion D. Sarbu, de care nu mai auzisem pana atunci. Dar asta era mai putin important. Cert este ca povestea mi-a placut foarte mult si am citit-o de nenumarate ori. Nu mai pot sa spun cu certitudine ce m-a atras cel mai mult la ea. Pe scurt, este vorba despre doi copii ai caror parinti trec printr-o serie de certuri, sfarsind prin a se desparti. Mama pleaca sa locuiasca intr-o alta localitate, iar copiii raman cu tatal lor. Lucrurile nu merg chiar foarte bine, tata nu se pricepe sa ii ingrijeasca la fel ca mama, iar snitelele sunt reci. Astfel copiii se hotarasc sa porneasca sa o caute. Este o aventura unde intalnesc multi oameni binevoitori si dornici sa ii ajute, au sansa sa calce pe urmele lui Sadoveanu si sa innopteze chiar in patul lui, iar in toata aceasta aventura sunt insotiti de Dundi. Catelul Dundi. Bland si credincios, Dundi este cu ei peste tot. Nu se poate spune despre el ca ar fi un erou, cum este de exemplu magarul Andrei - care cunostea drumul inapoi spre casa si care ii ajuta si el pe copii in felul lui - desi ii este dedicat un capitol. In "Dundi e totusi viteaz" catelul reuseste sa alunge un sarpe care le iesise copiilor in cale, fiind mai tarziu generos rasplatit pentru vitejia lui. Aventura copiilor se termina cu bine, la fel si relatia dintre parinti, care se impaca, "si au trait toti fericiti pana la adanci batraneti", impreuna cu Dundi.
Nu m-am mai gandit de mult timp la aceasta carte, desi acum vreo 6 ani, cu ocazia unei vizite la Petrosani, am avut norocul sa trec prin cateva dintre localitatile mentionate in carte. Am simtit o vie emotie, si mi-am promis ca o sa le mai vad si pe restul. Nici nu imi mai amintesc acum care erau restul, nu imi amintesc nici macar cum se numeau personajele, imi amintesc doar in mare povestea, snitelele reci, "salcamul care era plin de tepi, dar era salcamul nostru" si mi-l amintesc pe Dundi. Catelul Dundi.