Dundi este cu mine de un an. Nu stiu cum sa spun altfel. Si oricum nu stiu prea bine cum sa exprim cat de mult il iubesc si cat de mult ma bucur ca a intrat in viata mea, in modul ala ciudat in care a intrat. Intre timp am ajuns sa ne cunoastem mai bine (ceea ce nu inseamna ca neaparat ma si asculta mereu). Stiu ca ii place sa manance mere si castraveti, stiu ca atunci cand doarme viseaza mult, scheauna si da din labute, stiu ca inca ii este frica de tunete, dar se linisteste daca il iau in brate. Stiu ca ii plac mai mult barbatii decat femeile, de asta simt uneori nevoia sa ii aduc aminte ca eu sunt mama lui. Stiu ca se bucura cand vin acasa, pentru ca sare de-a dreptul pe mine in loc de salut si stiu ca cel mai mult ii place sa stea la picioarele mele, sub birou, cand lucrez. Ii place cand ma intind langa el pe salteluta si isi pune capul pe bratul meu, oftand...
Evident, stiu si lucuri neplacute. Stiu ca lasa enorm de mult par din care probabil am inghitit deja cantitati apreciabile, care apare la mine in farfurie de te miri unde, si ca nu stiu ce sa ma mai fac cu curatenia. Stiu ca nu ii place sa faca dus, dar nu are de ales. Stiu ca dupa ce mananca mere is castraveti trebuie sa aerisesc ore intregi, si mai stiu ca inca nu este delooc sociabil cu alti caini si se lasa cu latraturi si muscaturi daca nu il tin departe de ei. La fel mai stiu si ca nu trebuie sa mut lucrurile in casa, pentru ca se ciocneste de ele si chiar si asa, cu lucrurile la locul lor este uneori dezorientat si mai da cate un nasuc sau cate un cap de vreun colt de mobila.
Stiu ca mi-am propus sa il invat una alta si ca nu am avut inca timp, si imi pare tare rau pentru asta. Insa stie deja de hop (stie ca urmeaza o denivelare si e atent cum calca) si stop (inseamna ca e ceva in fata si trebuie sa se opreasca, sa nu cumva sa se loveasca). Si sper din tot sufletul ca stie cat de mult il iubesc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu