A trebuit sa plec, cu sufletul greu si tot gandindu-ma la el. La cateva ore, cand m-am intors, nu mai era acolo. L-am gasit la cateva masini distanta, la fel de incovrigat, la fel de lipit de bordura, la fel de trist. L-am chemat si a venit dupa mine. Foarte nesigur, foarte dezorientat, dar m-a urmat din nou pana in fata portii. I-am mai adus ceva de mancare, pe care a hapait-o la fel de repede. Nu puteam ramane toata ziua cu el - am vrut sa merg acasa. Am inchis poarta in urma mea, insa el a ramas in fata portii, plangand. Plangea. Ca un om. Am coborat din nou cu mancare. Iar am plecat. Iar a plans. Am repetat asta de trei ori, pana nu am mai putut. Mi se rupea sufletul. Am coborat la el, am incercat sa il prindem, insa nu a fost usor. Ne era teama sa nu il speriem, ne era teama sa nu ne muste... Era totusi un caine necunoscut si avea colti sanatosi. I-am dat apa. A baut de parca nu mai bause de foarte multa vreme. A fost momentul in care am observat ca Dundi... nu vede... Am cumparat o botnita, am incercat sa i-o punem, pana la urma am putut si cu greu am reusit sa il urcam si in masina si sa il ducem la veterinar. In masina si-a dat jos botnita, insa a stat cuminte tot drumul. Mi-a fost putin teama, recunosc, aveam si maini si picioare si alte parti ale corpului in imediata apropiere a coltilor lui, dar Dundi a ramas cuminte. Doar putin nelinistit. La veterinar s-a comportat exemplar. A suportat cu stoicism consultatia, prelevarea de sange, injectia, deparazitarea...
Nu aveam ce face cu el, asa ca pana la urma am reusit sa il conving pe veterinar (nici acum nu stiu cum, dar am fost foarte fericita ca a acceptat) sa il cazeze la cabinet pana marti. Nu stiam ce o sa fac cu el marti, urma sa vad, dar era important sa fie in siguranta. Si sub supraveghere medicala, pentru ca parea a fi racit. Stranuta si ii curgea nasul... ca unui om. Asa ca a si primit antibiotice, ca un om... Si a ramas acolo. Iar eu am ramas cu gandul la el...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu