Azi a invatat care e povestea cu patul. A invatat ca este ceva pe care te poti urca, deloc dificil, si care este chiar moale si comod! Pentru ca lasa atat de mult par si mai ales pentru ca patul inca este regatul Silvei, l-am rugat sa coboare, ceea ce si facut, dar cu o urma de repros pe botic. Deocamdata trebuie sa se multumeasca cu multele saltele, pernite si covorase din casa, pe care se poate intinde oricand. Inca nu a atentat la patutul Silvei, dar probabil urmeaza. Si daca azi s-a dat jos din pat, nu inseamna ca alta data nu il pot gasi din nou cocotat acolo.
Tot azi am observat ca putem fi si mai obraznici daca vrem. Am invatat ca putem sa dam cu labuta daca nu avem chef sa imbracam hamul, si am si invatat sa o intampinam pe mami ridicandu-ne in doua labute. Asa ne putem imbratisa mai bine. :-)
Azi a fost si ziua unei victorii. Greu si cu multe rugaminti Dundi a reusit sa coboare si sa urce (aproape) singur scarile. Este extrem de nesigur si speriat, trebuie intai sa pipaie sa vada unde se termina o scara, unde incepe alta, unde sa puna labuta. Dar cumva am reusit. O sa continuam antrenamentele si maine, cu laude si bunataturi. Recunosc, o fac si pentru mine. 14 kg nu sunt tocmai usoare. Inca nu mi-a trecut febra musculara...
Ziua insa nu a trecut fara incidente. Putin nu am fost atenta si nu m-am uitat pe unde merge pe strada, desi era o zona pe care credeam ca o cunoaste deja, si a si intrat in plin intr-un tablou de gaze (cred) situat la inaltimea lui. Poate ma uraste cateodata ca il trag de lesa, dar e mai bine decat sa se loveasca de lucrurile de pe strada sau sa cada de pe cate o bordura mai inalta... Trebuie sa fie tare greu sa nu vezi...
Printesa si vagabondul s-au inteles astazi mai bine. Cat timp am dat cu aspiratorul au facut o plimbare pe balcon, s-au mirosit si tolerat reciproc si au latrat impreuna la cateii de pe strada. Dundi bea din apa Silvei, iar Silva ii curata castronasul de mancare pentru ca el lasa mai mereu cateva firimituri. In rest se bucura amandoi cand vin acasa si se inghesuie la mangaieri, aproape ca dau unul peste altul si nici unul nu s-ar da in laturi.
Azi nu s-a mai vorbit despre plecarea lui. Foarte bine. Nu imi place sa aud asta. M-am obisnuit foarte mult cu prezenta lui, si desi e cu noi doar de trei zile, mi se pare ca ceva ar lipsi daca ar pleca. Plus ca plimbarile cu el sunt mult mai lungi decat cu Silva, insa si curatarea lui in zilele ploioase mult mai dificila...
Sper sa se fi obisnuit cu lesa, intr-un mod ciudata chiar imi pasa cum se simte, daca e confortabil, daca ii place la noi... Tresar cand il aud maraind in somn sau cand tuseste de parca nu ar putea respira cum trebuie, merg la el sa il mangai si sa i imbratisez, dar mai ales sa ma aigur ca totul este bine. Lenesul! In seara asta nici nu a binevoit sa se mai ridice cand am mers la el, doar s-a uitat la mine cu o figura adormita!
Mai urmeaza plimbarea de seara... romantica... prin ploaie... :-( Uraste sa ii fie spalate labutele cand ne intoarcem dupa o astfel de escapada. Ultima data a incercat disperat sa sara din cada. Va trebui in seara asta s aincercam altceva, nu vreau sa ma urasca doar pentru ca il impiedic sa imi murdareasca locuinta. Parca mi-e si mila sa il trezesc ca sa il scot afara. Doarme asa de linsitit! O sa astept sa se trezeasca singur, sa se intinda cat e de lung, sa caste... :-)
Azi am avut si prima noastra cearta... In timpul plimbarii de seara Dundi a descoperit pe jos un sandvis stricat. Desi isi mancase si a doua portie de papica pe ziua de azi, probabil ca si-a dorit foarte mult sa se infrupte si din sandvisul ala, pentru ca a uitat si de trebusoare, si de tot. Nu a mai fost chip sa ma inteleg cu el. Tragea de lesa cu toata puterea in directia mancarii si nu vroia sa ma asculte deloc. I-am explicat frumos ca nu e bun, ca e stricat (de fapt m-am gandit ca e un sandvis dupa staniol, pentru ca nu era de recunoscut ce era inauntru, in afara de melcii care il invadasera...), si ca poate primi acasa tot ce vrea. El nu si nu. L-am dus in brate ceva mai departe, pentru ca nu vroia sa ma urmeze, insa el tot inapoi vroia. Am avut rabdare cu el mai mult de jumatate de ora, cu rugaminti si explicatii, dar nu vroia sa asculte nimic. Si uitase de tot si faptul ca are ceva de facut afara, iar mie mi-era teama sa nu faca noaptea in casa. Pana la urma ne-am certat putin, l-am carata acasa, in parte tras, in parte carat in brate, si chiar a facut pe suparatul toata seara. Insa, sa recunoastem, a fost suficient de dragut sa urce scarile pe jos, macar pe scari in sus sa nu trebuiasca sa il car. I-am mai explicat acasa ca nu era bine pentru el, insa tot nu cred ca i-a trecut supararea. O sa vedem cum o sa fie maine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu